Tiparul de atașament se schimbă în timp, de obicei încet. O meta-analiză a reunit 127 de studii despre atașament, de la primele luni de viață până la începutul vieții adulte. Între două măsurători la aceleași persoane au trecut între două săptămâni și 29 de ani. Corelația dintre rezultatele de la început și cele de mai târziu a fost de aproximativ 0,39 (Pinquart și colab., 2013). Asta înseamnă o stabilitate moderată. Felul de a trăi apropierea rămâne într-o oarecare măsură asemănător, deși la mulți oameni se schimbă cu trecerea anilor.
Stilul se poate schimba și la maturitate. Un studiu a urmărit aceleași persoane din adolescență până la vârste înaintate. În medie, anxietatea în relații a scăzut odată cu vârsta, mai clar de la mijlocul vieții adulte încolo. Tendința de a evita apropierea s-a redus treptat de-a lungul vieții (Chopik și colab., 2019). Persoanele aflate într-o relație au avut, în general, scoruri ceva mai mici pe ambele axe.
Ce face, așadar, ca un tipar să se schimbe? Felul în care reacționezi se păstrează câtă vreme experiența îți confirmă așteptările. Când începi să vezi că în relațiile apropiate se poate întâmpla și altceva, se poate schimba și reacția ta (Fraley și Roisman, 2019). După o pierdere grea, te poți apropia de ceilalți cu mai multă prudență. Legăturile în care îți găsești sprijinul îți pot reda sentimentul de siguranță.
